Era unu' atât de zăpăcit încât nu își găsea rostul și nici timpul pierdut în căutarea lui.
Filmul vieții sale se derula tardiv de vreo două zeci și trei de ani, poate chiar două zeci și patru sau cinci. Nici el nu mai știa...
Nesigur de numele său, acesta tresărea și întorcea privirea la auzul oricărui nume auzit pe stradă.
Trăia un vertij refugiându-se în clipele sale de delir amestecate cu cele de confuzie mută.
Trăia într-un hazard cu camere nenumărate fără de uși, încălzire-n pardoseală și ferestre în tavan. Plătea chirie-n zâmbete și neuroni topiți de țigarete caraghioase.
Zâmbea bizar din tot sufletul privind în golul din el. Zâmbea de parcă nu ar mai fi existat ziua de mâine. Însă zâmbetul său era doar o plagă a rătăcirii sale în sine.
Uneori privirea sa insistentă nu era învinsă nici de cele mai critice încruntări ale trecătorilor la care se holba tăcut. Alte ori avea o privire timidă, evitând contactul vizual până și cu pisica vagaboandă ce îl mai vizita. El o numise "Zât", ea îl numise "Miau" și împărțeau împreună tot ce aveau.
Umbra lui cântărea mai mult decât el, iar el cântărea totul mai mult decât era cazul.
Singura chestie productivă a lui era tusea. O tuse căpătată de la prea multe paie puse pe foc, prea multe flegme înghițite și prea multe tâmpenii scuipate.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu